Motto: „Cultura străină ca atare nu poate strica pe om pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate; educaţiunea, creşterea cade însă în periodul acela al vieţei omeneşti când inima neformată încă a omului seamană unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei. Când inima cu vârsta se-mpietreşte, atunci n-o mai poţi îndrăpta, o poţi numai rumpe.” - Eminescu
„Instanţa a respins ca neîntemeiată contestaţia Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului faţă de recomandarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) de scoatere a simbolurilor religioase din şcoli.” Ştirea s-a prelins pe Mediafax firesc, la începutul vacanţei de vară, aşternându-se sufocant peste orice eventuală şi timidă tentativă de reacţie organizată ce ar fi putut apărea din partea mult prea osteniţilor dascăli şi elevi. Aşadar, şcolile nu vor mai respira prin icoane, pentru a nu deranja cumva vidul dintre urechile celor deja evoluaţi la stadiul de maimuţă. Mă cutremur deja, imaginându-mi inimoasele femei de serviciu, ce vor coborî icoanele de din locaşurile rânduite, chemând apoi administratorul şi sugerându-i o formală zugrăvire, pentru ascundera urmelor rămase sub altădată banalele cuie, devenite acum, din nou, peste milenii, piroane înfipte în Trupul lui Hristos. Mai teamă mi-e însă de reacţia atât de previzibilă a fiului meu, în septembrie: „Tată, deasupra tablei nu mai sunt icoanele! CINE le-a luat? Şi DE CE?” Instanţă, CNCD… Instituţii? Nu, vai, doar nişte scame dizgraţioase apărute temporar pe suprafaţa aspră a păturii ce se preface că ne conduce, ca şi ministerul de resort, coautor prost mascat la tărăşenie. Pătura asta superpusă, primită cadou din măruntaiele puturoase ale Fanarului n-a inţeles niciodata fenomenul românesc, n-a rezonat la simfonia creştinismului, naturalismului şi stoicismului ce inundă neîncetat sufletul Neamului nostru. Insurecţia Creştină din Decembrie 1989 reuşise să ridice pe-o clipă vălul istoriei alchimice, coborând de din Veşnicie leacurile necesare pentru oblojirea rănilor provocate şi adâncite în ultimele secole. Îmbrăcarea pereţilor şcolilor cu icoane, reintroducerea Religiei în programa de studiu, începerea anului şcolar cu slujbă religioasă, iată doar trusa de prim-ajutor căzută din Cer şi dătătoare de speranţă poporului suferind. Plângeam de fericire pe atunci, la gândul că noile generaţii de îngeri întrupaţi vor putea zburda nestingheriţi prin livada lui Dumnezeu, acolo unde chiar şi unii pustnici se opresc la poartă, tânjind. Copiii noştri vor fi liberi, îmi ziceam, şi ferciţi, mă grăbeam să adaug, căci se vor adăpa cu Adevăr, vor vieţui intr-o realitate nedeformată, nu vor cunoaşte chircirea obositoare în patul procustian al logicii fără de scop. Mă înşelam amarnic! Dintre cei puţini care participaseră direct la răstrurnrea „vechiului regim” doar câţiva au fost cei care au trăit transformarea în Homo religiosus. Homo faber însă, noul ecotip de „primat” industrial s-a ridicat rapid, ajutat şi de perfuziile mass-media (în special TV), acele siropuri cu arome pseudomagice, caracteristice subculturii: publicitatea şi telenovela. Năvălirea valului înalt, la apogeu, al industrialismului, al „Fabricii”, peste sechelele lăsate de regimurile mutilatoare, străine de fiinţa poporului român, a provocat bulversarea actuală, în care suntem siliţi să contemplăm, neputincioşi, anarhia instituţionalizată. Din păcate, Şcoala n-a apucat să prindă trasfigurarea pentru a rezista tavălugului. Din contră, se poate constata acum că a fost instituţia cea mai bine pregătită pentru noile vremuri, doar lucra cu... materii! Chiar aşa, cum poate deveni Religia o materie de studiu?! Dar Matematica? Dar toate celelalte? Mecanizarea, primită în Şcoală drept nouă zeiţă, ambalată în poleielile artificiale ale succensiunilor de titluri dobândibile, a alungat Taina, a redus la orizontală Cunoaşterea, forţând lăbăţarea hidoasă a unui univers finit, prin divizarea şi aprofundarea unor părţi din ce în ce mai mici de materie. Hieraticul a fost alungat, ceremonialul prin care tainele ştiinţelor se autodescopereau negăsind loc în „noua” formulă democratică (comunism reşapat). Implicaţiile? Coeficientul de spiritualitate (uriaş la copii) a fost ignorat total în cultivarea şi selectarea valorilor pentru o societate viitoare, preferându-se, într-un grotesc schimb de polaritate, coeficientul de inteligenţă, crescut arbitrar, prin exerciţii precise, previzibile, formale, viitoare zale ale cătuşelor ce vor conferi demnităţi diverse cetăţenilor Noii Ere. Astfel, educaţia a fost văduvită tocmai de Scop, în locul lui cuibărindu-se lasciv formalismul „predării” şi meticulozitatea „examinării”, într-o orgie homosexuală oribilă şi pierzătoare. Abia pătruns în şcoală, copilul are deja sufletul însetat, voind a se răcori la Izvorul ce susură ademenitor sub lespedea rece a simetriilor formale, dorind totodată eliberarea din scutecul prea strâmt al pedanteriei plictisitoare. Cine să îi scoată o găleată cu Apa Vie? Unde să afle acel dascăl simplu, cu rostire ascendentă, călăuzitoare spre culmile revelaţiei? Aceela e de negăsit... În schimb, prin faţa copilui ce-şi încă răcoreşte fruntea de geniu-sfânt la umbra Arborelui Vieţii încep să se perinde educatori-păpuşi de teatru ieftin, învăţători-interpreţi papagali ai programelor şcolare, profesori-culegători şi legători de vorbe goale, trepăduşi uzurpatori de catedre universitare, cu titluri dintre cele mai pompoase, care, cu toţii, abia aşteaptă ziua de salariu şi micile atenţii. De ce să ne mire atunci reacţiile copiilor, respectiv aversiunea lor pentru citit, scris, colorat, „învăţat” dublată de apetenţa aproape bolnăvicoasă pentru calculator? E foarte limpede: Cel ce a instaurat şcoala de tip fabrică a oferit şi refugiul imediat, „izbăvitor”: realitatea virtuală. Iată cercul vicios, cuprins de flăcări, prin care copiii noştri trebuie să sară! Ce li se oferă Dincolo? Greu de spus, deşi putem totuşi întrezări... Cel ce încearcă să ne dreseze copii a aşteptat vacanţa pentru a le răpi ferestrele către Cer, dovadă că s-a temut de coeziunea sufletelor puternice spiritual, care l-ar fi putut spulbera! Pentru că doar copiii, graţie deducţiei-intuiţie morală, instinctelor nepervertite, idealurilor organice absolute îl pot învinge pe Manipulator. Copiii noştri, cei care ajung la concluzii deseori surprinzătoare, tocmai pentru că nu s-au rătăcit încă în hăţişurile inducţiilor cultivate, copiii noştri pot mânui fără cusur cea mai teribilă armă şi unealtă: Iubirea! Iubirea pe care a devenit necesar să o reînvăţăm şi noi, de la ei. Dar pentru aceasta va trebui să le asigurăm minime condiţii de ventilaţie în hala de creştere numită impropriu şcoală, împresurându-i cu Icoane! Şi pentru că am ajuns cu voia Domnului în ziua de Sânziene, prima icoană să fie a Sfântului Ioan Botezatorul, Înaintemergătorul care se naşte anul acesta într-un context special, prin ivirea lui având de muţit un altfel de cuc! Pentru că în acestă primăvară, urmaşele pământene ale trădatoarei Sava au invadat România, stoluri uriaşe de cuci putând fi văzute în continuă cutreierare prin Dobrogea călcată de tălpile Sfântului Andrei, aşezandu-se precipitat, chiar şi pe case! Să luăm aminte: dacă pasărea singuratică a căpătat un inexplicabil instinct gregar este semn că noi, românii suntem îmbiaţi, într-un soi de ultimatum, la unitate. Dacă vom reuşi să refacem unitatea spirituală a celor ce mai simt româneşte şi dacă asurzitoarele certuri dintre fraţi vor înceta, astfel încât în liniştea aşternută să poată răsuna cornul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, anunţând plinirea vremurilor, atunci Cucul cel Adevărat, cel cu penele de aur, sălăşluit în Rai după ce soţia l-a înşelat cu privighetoarea, ar putea reveni şi el printre noi, poleind Noul Ev cu deschiderea magnificelor sale aripi de heruvim!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu